Artă în lumea jocurilor

Atunci cînd vine vorba de artă, cea mai mare problem nu ține neapărat de creativitatea sau de imaginația artistului, ci de însuși conceptul de artă și cum ar putea fi el definit. Ce este și ce nu este artă poate fi una din cele mai dificile întrebări. Aproape orice poate însemna artă. De la o simplă linie trasă pe o pînză, pînă la marile creațiile ale omenirii din numeroasele domenii care înfățișează o formă de expresie unică. Probabil aceasta este cea mai bună definiție pe care arta o poate lua. Astăzi, discuția s-a mutat din galeriile de artă, în spațiul multimedia, ceea ce a determinat un val uriaș de noi domenii artistice. Printre ele s-au strecurat si jocurile video.

Dacă jocurile video sunt o formă de artă sau nu e greu de spus. Cu toate că acest mediu de divertisment se îndreaptă cu pași repezi spre acel punct, în momentul de față sunt mult prea puține titluri considerate artistice pentru ca întreaga industrie să fie numită artă. Jocurile nu sunt artă, sau cel puțin nu sunt ceea ce înțeleg eu prin artă, dare le pot îmbina mai multe elemente  într-un complex artistic. Grafica, sunetul și povestea sunt primele ramuri care pot căpăta, individual sau colectiv, valențe artistice. Dar jocurile sunt mult mai mult decît atît. Ele presupun un gameplay care să le unifice într-o experiență cursivă și plăcută. Fără acest lucru, jocurile ar fi doar plimbări draguțe prin galerii de artă virtuale. Cu toate că o asemenea abordare poate ar fi mai apropiată de ideea de artă, produsul nu s-ar mai putea numic joc. 

Primul semn că un joc are valențe artistice se poate găsi în părerile criticilor, care brusc se depărtează de abordarea ludică a scriiturii și trec la o prezentare metaforică a jocului, plină de construcții care sună frumos, de genul “melanj artistic încîntator” sau experiență artistică neîngrădită de limitările ludice” sau ceva asemănător. E interesant să citești astfel de review-uri, mai ales atunci cînd autorul face un efort considerabil să pară un oarecare cunoscător de artă. Voi rămîne la părerea inițială că jocurile nu sunt artă ci, mai degrabă, ele pot fi artistice, deoarece  primul lucru pe care îl vedem la un joc este grafica. De fapt, nu e tocmai corect să folosesc termenul de grafică. Ea înseamnă rezoluție, adîncime de culori, netezirea „colțurilor dure”, efecte de lumină și alte elemente care țin doar de partea tehnică a redării imaginilor. În schimb voi folosi cuvîntul „estetică” pentru a mă referi la acest aspect. Gandiți-va la estetică drept o comparație cu stilurile de pictură. 

Imaginea de mai sus nu este un artwork, ci prima secvență din Braid, un joc care a impresionat mai ales prin estetica imaginilor dar și prin poveste și coloană sonoră. Este un puzzle/adventure în care intri în rolul unui personaj care încearcă să își salveze prietena de la moarte. Pare o premiză simplă dar lucrurile vor evolua într-un mod surprinzător spre un final impresionant și dramatic în acelați timp. Muzica are un rol foarte important într-un astfel de joc. Ea îți crează o stare emoțională unică pentru fiecare nivel al poveștii. E tristă, melancolică și își face foarte bine treaba de a te aduce adînc în interiorul jocului. Estetica, muzica, atmosfera , povestea, toate te încîntă și te întristează în același timp, ceea ce face din Braid o experieță unică. Aici apare problema jocurilor artistice. Ești distras atît de mult prin aceste elemente, încît uiți să te joci. 

Limbo este probabil cel mai sumbru joc din această serie, dar, totodată, poate fi considerat cea mai bună creație artistică din domeniul jocurilor. Lipsit de culoare, întunecat, visceral, înspăimîntător, Limbo te va face sa te simți singur, te va speria (în cel mai bun sens al cuvîntului) și îți va pune un nod în stomac de fiecare dată cînd ceva se va mișca prin tufișuri. In Limbo, personajul principal, un băiețel lipsit de orice formă de apărare, se trezește la marginea unei păduri întunecate, începutul iadului, iar singurul lui gînd va fi să-și găsească sora. Jocul funcționează pe un principiu simplu de încearcă și vezi. Capcanele vor avea soluții simple dar de cele mai multe ori vei sfărși tras în țeapă, înnecat, otrăvit, sfîrtecat și cîte altele. Personajele din joc vor fugi de tine, de multe ori vor muri chiar în fața ta iar unele vor încerca să te omoare. Vei simți fiecare capcană mortală, fiecare bolovan care vine spre tine îți va pune un nod în gît, îți va fi frică să mergi mai departe. Foarte multe emoții pentru o creație care e considerată de unii doar o distracție puerilă. 

Probabil Limbo este jocul care se apropie cel mai mult de ideea de artă. Dar pe cît de mult se face această apropiere, pe atît se depărtează de concepul de joc. El devine o plimbare frumoasă print-un iad virtual (aș zice îngrozitor de minunată pentru a mă păstra în rîndul criticilor cu înclinații artistice). Mai jos e un fragment din coloana sonoră a jocului The Elder Scrolls Morrowin. 

Dacă am putea detașa fiecare element dintr-un joc și să-l punem într-o ramă, am avea probabil o galerie de artă minunată. Am avea o colecție de muzică demnă de a sta lîngă marii clasici și chiar o bibliotecă cu povești nemuritoare. Dar pentru un joc, fiecare element este vital. Gameplay-ul nu este artă. El este liantul care le ține pe toate într-un pachet funcțional. Fără el, jocurile pot fi considerate, cel mult, artă multimedia.