De ce filmele inspirate din jocuri sunt proaste? Prince of Persia The Sands of Time: prima excepție de la regulă

Pe parcursul istoriei sale, Hollywood-ul a găsit inspirație pentru filmele sale din aproape orice sursă imaginabilă: am avut filme inspirate din fapte reale, din acțiunile unor personaje marcante în istoria omenirii, am văzut filme care urmăreau firul narativ al unor romane de succes, filme ale căror subiecte provin din piese de teatru, seriale de televiziune, benzi desenate, romane grafice și chiar din unele filme care nu s-au bucurat de un succes financiar și critic prea mare. Privind această tendință, nu e de mirare că industria filmelor și-a îndreptat atenția și asupra mediului jocurilor video pentru inspirație. Nu mic a fost numărul filmelor ale căror fire narative urmăreau poveștile celor mai de succes jocuri de pe piață. Păcat că majoritatea au fost producții de o calitate mediocră. 

E dificil de apreciat care este cauza principala pentru acest lucru dar exista unele argumente care ar putea explica de ce criticii nu sunt prea increzatori atunci când vine vorba despre filme inspirate din jocuri. Hollywood-ul este, pînă la urmă, o industrie al cărei scop este de a cîștiga bani de pe urma produselor sale. Iar pentru o industrie de talia sa e foarte riscant să arunci pe piață un concept nou care nu e garantat că va scoate un profit. Faptul că aceste filme reușesc să aducă sune importante de bani în buzunarele producătorilor demonstrează ca industria cinematografică a reușit să gasească, în momentul de față, un șablon după care să își construiască proiectele în așa fel încît să să aibă măcar un succes financiar. Din păcate, filmele în discuție sunt lansate din dorința Hollywood-ului de a profita de pe urma succesului financiar generat de industria jocurilor. Majoritatea celor care se așteaptă la o ecranizare bună a jocului preferat fac adesea greșeala de a crede că producătorii sunt la fel de pasionați de jocul respectiv ca și ei. Există și excepții de la regulă, ca întotdeauna, ca de exemplu Prince of Persia: The Sands of Time dar nici el nu e prea departe de modelul clasic. Dar, despre acest film voi discuta spre finalul articolului. 

În opinia mea, piedica cea mai mare în calea succesului critic unui astfel de film, este pusă de însăși natura mediului de divertisment în care cele două industrii se situează. Cu toate că ambele creații sunt produse de divertisment, felul în care divertismentul este livrat către consumator diferă enorm. În cazul filmelor, spectatorul urmărește firul narativ, fără să fie implicat în mod direct în acțiune. Este o experiență liniară care nu depășește mai mult de două ore. De partea cealaltă, un joc rareori poate fi terminat în mai puțin de 6, 8 ore și se poate întinde mult peste zeci de ore, în funcție de lungime și de rapiditatea jucătorului. Jocurile sunt mult mai imersive față de un film. Aici, nu numai că ești pus să urmărești povestea unui personaj, sau a unui grup de personaje, ci ți se cere să intri în pielea lor, să iei decizii pentru ei și să participi activ în lumea jocului. E posibil ca într-un film să fii atașat de personajul principal dar într-un joc, tu ești personajul principal. Tranziția este ușor de realizat în primul sens, dar mult mai dificil de acceptat invers. Din acest motiv există mult mai multe jocuri de succes inspirate din filme decît filme de succes inspirate din jocuri.  

Nu cred că este dificil de transferat personajele, universul fictiv și povestea dintr-un joc, într-un film. Tehnologia CGI (computer-generated imagery) a ajuns într-un punct în care un film care apelează la o asemenea tehnică, cu toate că va fi ceva mai costisitor de filmat, va reuși să arate mult mai impresionant din punct de vedere vizual față de un joc. Dar nu aceste elemente sunt problema, ci transpunerea mecanicilor de joc în așa fel încît să aibă sens într-un film. Povestea dintr-un joc nu evoluează la fel ca într-un film sau o carte. Aici există unele reguli (bara de viață și de experiență, necesitatea de a doborî adversari pentru a acumula puncte necesare unui puzzle, abilități specifice fiecărui erou, felul în care aceste abilități sunt folosite pntru a interacționa cu elementele jocului) care permit personalului să progreseze.  Firul narativ nu este împins de poveste ci de aceste reguli. Iar producătorii de jocuri știu acest lucru și construiect aceste două elemente în așa fel încît să se îmbine excelent, fără să se afecteze unul pe celălalt. Jucătorul nu trebuie să simtă că povestea intră peste interacțiunea sa cu elementele jocului sau că mecanicile stau în calea progresului narativ. În momentul de față încă nu s-a găsit o modalitate perfectă de a integra această sinergie în industria cinematografică. De cele mai multe ori, mecanicile de joc sunt ignorate sau aruncate în film sub o formă distilată, în fragmente scurte, pentru a reaminti spectatorilor ce fel de film urmăresc. Cel mai potrivit excemplu este șcena de la sfărșitul filmului Doom, inspirat din jocul omonim, în care jucătorul era pus să împuște monstruozități ieșite dintr-o bază de cercetare de pe suprafața planetei Marte. Acțiunea se desfașura din perspectiva primei persoane. În film, printr-un artificul cinematografic, o șcenă de cîteva minute este filmată dintr-un unghi asemănător cu cel al jocului.

Prințul jocului din 2003

Prea multă libertate cu povestea unui joc este și ea o problemă pentru film. Dacă ea diferă prea mult față de original, există riscul ca fanii jocului să nu se înghesuie în sălile de cinema. Iar producătorii știu că numărul de fani din spatele unui joc reprezintă o sursă importantă de profit. Aș putea merge pînă la a spune ca ei sunt însăși publicul țintă al produsului final, sau măcar o bună parte din el dar asta depinde de cît de mare este grupul de fani. Dar faptul ca aproape toate titlurile acestor filme au rămas neschimbate față de original  îmi întărește ipoteza. Probabil ele ar fi avut un succes mai mare dacă producătorii ar fi împrumutat din jocuri doar unele elemente (poveste, plasament, personaje, premisa), cu un titlu nou, fără a încerca să recreeze întreg jocul pe marele ecran.

Prince of Persia The Sands of Time din fericire este primul film inspirat dintr-un joc care a reusit să se ridice deasupra mediocrității predecesorilor sai. Din păcate nu cu mult, dar e un început. Povestea încearcă să se mențină pe linia narativă a jocului și reușește să păstreze o mare parte din elementele trilogiei Prince of Persia: lumea arabă, un prinț cu un început modest, o prințesă, un personaj introdus inițial ca fiind de partea eroului dar care, pînă la sfîrșit, devine antagonistul, și un obiect magic. Premisa nu abundă de originalitate, ea fiind folosită aproape în toate filmele hollywoodiene plasate în orientul mijlociu. Dar acest lucru nu deranjează. Ea a funcționat  în trecut, a funcționat și pentru joc și funcționează și pentru film.

Dastan-eroul filmului

Nu am înțeles de ce producătorii au ales ca toate personajele lor să vorbească într-un puternic accent britanic. Aici s-a ratat o mare șansă de a aduce o doză de autenticitate și strică oarecum atmosfera filmului. Și e păcat, deoarece acțiunea e destul de energică și de rapidă pentru a nu da senzația de plictiseală și monotonie iar personajele sunt suficient de interesante pentru ca publicul să găsească plăcere în a le urmări firele narative. E evident că cei de la Disney au dorit să repete succesul seriei Pirați din Caraibe, însuși posterul se lăuda cu ”from the creators of Pirates of the Caribbean” dar e puțin probabil că filmul va avea o continuare, chiar dacă jocul e construit ca o trilogie. Marea problemă este că le lipsește un Captain Jack Sparrow.

Cu toate că Prince of Persia nu e un film excelent, el este poate primul cu originile într-un joc, care să se ridice din mulțimea uriasă a filmelor asemănătoare și să-și revendice titlul ca singurul de calitate. Nu e o victorie istorică, el fiind departe de un model perfect, dar e un îmceput. Ceea ce a reușit să facă în comparație cu altele este de a transporta elementele definitorii ale jocului într-un film de două ore. Ele sunt trei la număr: șcenele de luptă cu săbii și alte arme din perioadă, traversarea nivelelor folosind tehnica parkour-ului și abilitatea obiectului magic, pumnalul, de a-și trimite deținătorul căteva momente în trecut. Cu toatea că aș fi vrut să văd mai mult din ultimele două, sunt mulțumit de felul în care au fost realizate, mai ales în ceea ce privește calitatea animației magiei. Nu știu exact cum se îmbrăcau persanii în acea perioadă, dar costumele lor sunt bine realizate și oferă senzația că lumea recreată în film este una autentică. Același lucru se poate spune și despre decoruri.

Finalul are, din păcate, o șansă mare de a strica cam tot filmul pînă în acel punct dar, chiar și așa, Prince of Persia e o experiență distractivă care merită văzută, atît de fanii jocului cît și de cei care abia acum au auzit de poveste.